Blog

×××
Ganduri

  • Una dintre cele mai frumoase recenzii ale Mioriței

    // andidumitrescu // blog No Responses

    Noul album al formației bucureștene Bucium, „Miorița”, este un arc melodic al melancoliei, care are la un capăt tristețea abisală a dorului imposibil de alinat, și la celălalt speranța dulce-amăruie a regăsirii. Între acestea, se desfășoară în toată splendoarea ei, bogăția liricii populare românești.

    Bucium reușește acolo unde alte formații pasionate de ideea de „folk-metal” eșuează. Formația nu preia orbește niște doine, pentru a le adăuga apoi layere de chitare distorsionate ca să le facă să sune dur, ci modelează un tip de art-rock sofisticat din lutul încă moale al folclorului nostru.

    Din punct de vedere al compoziției, „Miorița” strălucește. Trupa folosește paradoxul ca „figură de stil” muzicală atunci când contrabalansează simplitatea liniei melodice vocale, cerută de inspirația din zona doinelor, cu somptuozitatea orchestrației, a cărei vedetă absolută este instrumentul cu coarde.

    Formația împletește sonorități preluate din repertoriul popular cu o chitară modernă, luminoasă, cu niște linii ritmice solide și cu construcții componistice art-rock, obținând ca rezultat un „brand” absolut unic, care depășește barierele genurilor.

    Un alt mare talent al muzicienilor este acela că reușesc să aducă în actualitate exprimarea desuetă din lirica populară. Sub puterea muzicii, versurile capătă chip de vrăji sau de incantații, și îl poartă pe ascultător în acel „illo tempore” – timpul mitic – al lui Mircea Eliade.

    Bucium are harul de a-l duce pe ascultător într-o altă lume, una care seamănă cu cea a basmului, în care acesta devine protagonistul unei aventuri de început, sau de sfârșit de lume. Muzica de pe „Miorița” desprinde de cotidian și transportă într-un vis desfășurat sub bolțile înstelate și plimbătoare ale unui univers cunoscut din povești.

    Dacă adăugăm spiritului pieselor și ilustrațiile realizate pentru fiecare cântec în parte de Radu Damian, obținem o hartă sonoră a misterului, a cărui dezlegare poate fi găsită doar în simboluri. Arborele vieții, balaurul, sabia lui Damocle, arhetipul strămoșului sau cel al unei zeități ambivalente, care deseori pare mai mult demonică decât angelică, biserica sub forma cetății sacre, ursul, păunul, cerbul, luna, discul solar, sunt imagini ce se cer citite în literă criptică. Pentru experiența totală a albumului, recomandăm ascultarea lui cu ilustrațiile în fața ochilor.

    „Miorița” este unul dintre cele mai îndrăznețe discuri lansate în ultima vreme. Îți trebuie curaj și ingeniozitate pentru a scoate un material care revalorifică elemente de patrimoiu cultural, fără a cădea în păcatul anacronismului.

    Prin fuziunea realizată între vechi și nou, între art-rock și doină, Bucium oferă publicului o bijuterie sonoră unică, cu har de talisman. Aceasta deschide porțile visului și invită ascultătorul pe un tărâm în care orice este posibil.
    Alexandra Furnea, Maximum rock

    Bucium – Miorița (recenzie de album)

  • Interviu IQAds

    // andidumitrescu // Uncategorized No Responses

    Interviu IQAds

  • Interviu CEO Library

    // andidumitrescu // Uncategorized No Responses

    Interviu CEO Library

  • Despre Bucium – Miorița

    // andidumitrescu // blog, muzica mea No Responses

    Despre Miorița
    Deasupra norilor, între București și Basel

    În 1997, un prieten mi-a făcut cadou o culegere de poezie populară. Erau în ea doine, balade, ghicitori, eresuri, era în ea o lume dispărută, ce mi se descoperea în detalii uimitoare, erau durerile, gândurile, fericirile si viețile unor oameni care cel mai probabil și-au împărtășit aceste trăiri iubitelor, copiilor, nepoților, iar această capsulă a timpului lor reușise să mă miște și să mă facă să-i iubesc, totodată făcându-mă să mă gândesc că au reușit prin ele să-și învingă moartea. Era întoarcerea lui Făt Frumos, din tinerețe fără bătrânețe, în satul natal transformat acum în oraș. Când am citit “Frunză verde de trei flori“, s-a născut imediat și melodia. A fost o epifanie ce m-a făcut să continui. A urmat “Codrule, Măria Ta”, o doină culeasă de Eminescu pe care am studiat-o în clasa a 8-a la limba română, dar care m-a urmărit până în acel 1997-1998. Apoi am compus schița de la Miorița, piesa instrumentală, care urmărea toate etapele baladei, inclusiv metrica versurilor transpusă în melodie. În 1999 au luat naștere Frunză verde foi mărunte, Când de-acasă am plecat, Zorile, Rai. A urmat apoi cea mai importantă întâlnire muzicală de până atunci, cu surorile Raluca și Magda Slave, absolvente de conservator la vioară. După trei săptămâni petrecute în Apuseni, în tren, pe drumul de întoarcere în București, le-am dictat melodiile de vioară. Tot atunci ne-am împrietenit și cu Dan Simoaică, basist. Abia atunci am realizat că trebuie să facem o trupă. Am numit-o Bucium, cu gândul de a transmite semnalele acestea ale unor lumi dispărute și mai ales ale unei spiritualități dispărute, într-o formă criptică. În 2001, maxim 2002 erau gata toate piesele ce abia anul acesta reușesc să își înceapă călătoria prin lume. Au urmat primele înregistrări, un demo înregistrat rudimentar, apoi trei ani de repetiții într-o baracă de construcții, apoi repetițiile cu Dragoș, primul toboșar, lipsa de echipamente, primele concerte, primele lecții, iar ca după câteva clipiri, au trecut acești mulți ani, în care singura constantă au fost aceste cântece, care au devenit parte din mine și fără de care nu m-aș numi “eu”. Au fost ani în care s-au legat și desfăcut prietenii, ani plini de frustrări, ani în care ne-am crezut nemuritori, în care timpul curgea doar pentru alții, ani care s-au transformat pe nesimțite în ani de fugă, în zile înghițite, zile furate, în care ceea ce clădeam noaptea se năruia până în zori. Ani în care s-a clădit greu un “împreună”, ce s-a năruit mai apoi, însă prin tot acest tumult, la un moment dat s-a arătat lumina. Și de-atunci, simt că în sfârșit construim cu o bază indestructibilă. Lumina se arată de obicei când totul e pierdut. Miorița conține rugăciunile noastre, transcedența, speranța, suspinul, puritatea noastră, conține dragii noștri ce nu mai sunt aici, conține un univers întreg ce acum, în sfârșit, se poate lăsa descoperit și celorlalți. Pe cât de greu a fost să port frustrarea neeliberării acestor cântece, pe atât de mare este bucuria că acum am ajuns la sfârșitul influenței noastre asupra lor. Demo-ul Miorița a fost înregistrat de Raluca, Magda și Dan, iar apoi a urmat o înregistrare în perioada 2009-2011 cu Adi Rugină, Mihai, Alexa și Dan. Fișierele au devenit corupte la un moment dat și le-am crezut pierdute. Apoi, începând cu 2014, am înregistrat din nou, alături de Alexa, Mihai și Cristi. Cu două săptămâni înainte de Colectiv, Alex Pascu, printr-o întâmplare fericită, a înregistrat basul. Abia în 2017 am reluat munca la album, având revelația direcției de orchestrație deschisă de Mirel Tinerelu’, alături de Mihai. Este un album ce s-a metamorfozat de-a lungul anilor, fiind astăzi pentru mine cea mai bună reprezentare a visului numit Bucium. Este un album ce a fost orchestrat cu gândul de a te purta într-o altă lume, este un vehicul incredibil. L-am folosit de atâtea ori și de fiecare dată mă duce în alte lumi. Nu funcționează dacă nu i te deschizi total. Iar pentru a avea și o reprezentare fizică, Radu Damian a pătruns în lumile lui, de unde a adus cea mai frumoasă și totodată profundă artă vizuală pe care am văzut-o în viața mea. Exact așa cum materialul audio conține zeci de layere, arta lui Radu oferă aceeași complexitate. Live în Codrul Ascuns a fost un succes pentru noi maiales pentru că am reușit să creăm, alături de Tibi Militaru, un packaging cu totul nou, ce este extrem de recompensator pentru cei ce reușesc să-l țină în mâini. Am folosit același packaging, de data aceasta cu 14 ilustrații, CD și album digital downloadabil. Sunt convins că grafica lui Radu va fi încununată în formatul de vinil, însă toate aceste creații vin cu sacrificii materiale extrem de mari, iar oamenii par că nu dau doi bani pe aceste eforturi. E mult mai ușor să piratezi sau să faci streaming. Doar că streaming-ul nu aduce niciun beneficiu artiștilor. Absolut niciunul. Un tricou cumpărat sau un cd înseamnă de mii de ori mai mult pentru o trupă. Nu poți avea artă fără a investi în ea. Iar noi ne încăpățânăm să creăm forme fizice albumelor noastre. Eu cred că în toată țara și lumea asta mare, există oameni care vor aprecia enorm ceea ce am reușit să facem. Noi vom încerca să îi facem să ne cunoască. Acest album s-a născut prin Alexa, Alex, Mihai, Andi, Cristi, Robert. Ne-au ajutat Pulver, Costin, Dora, Andreea, Iulia, Corina, Nicolae. Ne-au adus aici Adi, Raluca, Magda, Dragoș, Florina, Mircea, Kătală, Ștefan, Franky și mulți, mulți alții. Ne-au ajutat cu atât mai mult iubiții, iubitele, familiile noastre, prietenii noștri, ce ne-au susținut necondiționat și care nu și-au pierdut în tot acest timp speranța. Așa cum acele cântece din culegerea populară au trăit sute sau mii de ani, așa sperăm și noi să ducem aceste cântece în viitorul de după noi.
    Și sper, Adi, să auzi piesa Zorile la răsăriturile din Expirat

  • Note de turneu, 2016

    // andidumitrescu // blog No Responses

    Încurajat de prietenii din Bucium, o să aștern câteva gânduri, care sper că nu vor deranja pe nimeni, căci nu acesta este scopul lor, ci poate de a oferi o scurtă privire în universul nostru ca trupă, în ceea ce înseamnă un turneu în România pentru o trupă mică și de a oferi puținilor oameni interesați o privire în backstage și în ceea ce se întâmplă înainte și după concerte.
    Highlights:
    O lună.
    Două mașini, 4000 de kilometri parcurși.
    O bobină de inducție bușită.
    Au ascultat Bucium 3000 de oameni (datorită prietenilor de la Bucovina).
    Am ințeles pentru prima oară ce înseamnă un Public – Daos, Timișoara.
    Ne-am cunoscut și împrietenit cu Untold Faith, din ciclul “meet your idols” 🙂
    Am constatat că suntem tot mai mult un tot unitar și cântăm din ce în ce mai bine și personal am sentimentul că suntem “the next big thing”, dacă reușim în 2017 să lansăm Miorița, cele două clipuri propuse și cele două lyrics videos. (Sunt un mare optimist și visez cu ochii deschiși mai tot timpul)
    Am cântat din nou pe aceeași scenă cu Bucovina, după șase ani ce par cât douăzeci.
    Mai detaliat:
    Un turneu în România întreprins de o trupă underground este un succes în momentul în care nu pierzi bani. Multe trupe prietene mai mari ca noi ne-au spus acest lucru. Nu știam până acum deoarece am refuzat mulți ani să cântăm fără onorariu și condiții controlate de noi. Am crezut întotdeauna că arta trebuie plătită și susținută și că festivalurile berii nu educă decât în sensul opus, iar trupele de deschidere nu trebuie să cânte niciodată gratis. Unii oameni încă trăiesc cu impresia că dacă te-au văzut de 2 ori la televizor și dacă ai avut câteva concerte mai mari, automat faci foarte mulți bani și sigur ai și un manager-guru, care rezolvă el toate problemele vieții tale de trupă, deci nu ai nevoie de banii lor, iar albumele tale se găsesc oricum pe torente sau se ascultă pe youtube gratis. Not.
    Un turneu în România, pentru Bucium, a însemnat două mașini mici sau o dubă cu minim 7 locuri care să ne care sutele de kilograme de echipamente, mâncare în general proastă (o excepție Miki’s Pub din Craiova, cu cea mai bună pleskaviță din țară și nu numai), cazări în general dezastruoase, infecte, cu băi în care nu poți intra neîmbrăcat, ori pentru că trupele nu au pretenții, ori pentru că cei care le oferă cred că merge și așa, sau poate pentru că public nu există suficient.
    De ce sute de kilograme de echipamente? O parte pentru că încă auzim și credem că e nevoie de aceste scule pentru a crea acea stare de o oră și jumătate-două pentru care sper că lumea ne va dori mai mult în anul care vine. Cealaltă parte pentru că am devenit paranoici. Din partea clubului există un tehnician care vorbește cu Kătală ( inginerul nostru de sunet) și împreună stabilesc ce echipament trebuie să aducem noi și ce aduce clubul. Dar nu se întâmplă întotdeauna așa. De exemplu monitoare de scenă. Avem nevoie de 4, clubul zice că are, dar de fapt două sunt stricate și auzim că ce, nu sunt suficiente? Toate trupele cântă pe două. Nu, nu sunt, pentru că ideea nu este să ne chinuim, venim niște sute de kilometri pentru a putea dărui ceva când cântăm, nu vreau să stau stresat că nu-mi aud vocea sau basul lui Robert. Așadar luăm multe lucruri preventiv.
    Să luăm de exemplu un concert în Călărași. Este aproape de București, putem ajunge în maxim 2 ore. Mai punem o oră încărcatul sculelor. Ne strângem la sala de repetiții la 12, ajungem la ora 15 la club. Descărcăm și montăm totul până la 16.30. Facem probe de sunet până la 18.00. Ar trebui să avem timp suficient până la 21.00 să măncăm și să ne relaxăm. Real nu se întâmplă asta. Cei de la club nu vin până în 17, așadar terminăm probele la 20.00, cu public deja în sală. Mâncăm ceva – de exemplu pizza sau shaorma sau un sandwich, pentru că nu putem rupe o oră și jumătate pentru masă.
    Am și eu un fix: urăsc să fac probe cu publicul în sală și se întâmplă din păcate aproape de fiecare dată.
    Apoi am vrea să începem la ora anunțată, dar suntem prea old school și în România nu se încep concertele la ora anunțată, ci peste o oră-două. Terminăm la 12 concertul, ne tragem sufletul, încărcăm până la unu noaptea, ajungem la 2.30 la București, descărcăm echipamentul până la 3.30 dimineața și abia atunci putem ajunge acasă să ne prăbușim. Dacă publicul a fost alături de noi și ne-a dăruit un pic de suflet, este ok, suntem fericiți. Dacă organizatorul a uitat de concert și nu l-a promovat și într-o sală mare sunt numai 25 de oameni, oricât am încerca noi să cântăm ca pentru 200, nu ne iese.
    Dar concertele nu sunt numai aproape de casă. Dacă mergem la Dorohoi sau la Apahida de exemplu, avem nevoie de cazare. Suntem 5 în trupă, Kătală șase, un om la merch/bilete șapte. Organizatorii, de obicei, oferă această cazare. Când întâlnești condiții decente deja este minunat. Dar am avut ploșnițe și am avut și 15 grade la cazare în miezul iernii. Pentru Cristi este nevoie de mai mult. Sub costumul compresiv există încă arsurile alea de 14 luni vechime, care au nevoie de multă igienă, alifii, odihnă, timp.
    Am avut organizatori care ne-au confirmat concertul, iar apoi nu au mai răspuns la telefon, neavând decența de a ne spune că de fapt în data concertului nostru au adus o trupă mult mai cunoscută. Există numai dezavantaje să fii necunoscut 🙂)
    Despre Untold Faith:
    Untold faith este și trupa lui Ati și Gabi din Psycho Symphony.
    În 1996, eram un puști de 16 ani care mergea cu gașca de prieteni să-și vadă trupa preferată – Psycho Symphony – într-o pădure de lângă Sighișoara la un festival ce s-a anulat din cauza ploii. Am cumpărat în schimb cd-ul cu toți banii pe care-i aveam și am luat și autografe. O trupă care a apărut cu mult înaintea erei sale, cu mult înaintea publicului său, iar istoria, în toate cazurile similare, nu îi ajută pe cei ca ei decât prea târziu. Mai ales într-o țară ca a noastră, în care geniile sunt mereu legate de drame materiale. Într-o lume civilizată, aveau deja 20 de ani de turnee și albume măcar în toată Europa, iar eu cu Buți ne uitam la ei din public. A fost o mare bucurie să-i revăd cântând și să-i cunosc, este incredibil cum nu au trecut anii peste ei și au aceeași lumină în ochi când cântă.
    Despre Bucovina:
    În 2008 ne-au invitat la Rock’n’Iași, în 2010 ne-au invitat la lansarea Duh. În 2008, când i-am cunoscut mai bine, a fost una din acele întâlniri pe care nu ai cum să le uiți vreodată. Genul de întâlnire în urma căreia rămân povești peste ani. Ne-au primit în inima lor, iar noi aveam să fim super fericiți că i-am cunoscut. În acele vremuri noi ne prezentam pe scenă ca fiind trupa Bucovina din Iași, pentru că îi apreciam foarte tare, iar acest lucru ducea la întâmplări de genul că la câteva zile după concertele noastre ei erau felicitați pentru concertul nostru sau Rugină semna în Carrefour un autograf pentru Bucovina 🙂). La nivel personal, anul 2010 pare acum 20 de ani. S-au întâmplat atât de multe drame și dezamăgiri și lucruri care îți schimbă temelia între timp, încât creierul meu se protejează uitând. Uit foarte mult în ultima vreme.
    La fel ca și atunci, și în iarna aceasta ne-au ajutat, invitându-ne la concertele lor din Constanța, Timișoara și București. Este o mare bucurie că munca lor neîntreruptă de atâția ani este apreciată cu adevărat de către public și cred că reprezintă în acest moment un model, pentru că demonstrează că se poate fără compromisuri, se poate dăruind totul acestei vieți de artist călător. Prețul? Ca întotdeauna, viețile personale, care din fericire sunt împlinite de oamenii de lângă, cu răbdare, înțelepciune și multă dragoste. Nu ne-am văzut acești ani, iar revederea a venit la pachet cu toate gândurile nespuse, cu trăirile de atunci, cu umorul lor fabulos, cu felul lor direct, tranșant și sănătos de a fi, iar ascultându-i din backstage, uitându-mă la Mișu lovind tobele alea în felul lui unic, mă vedeam ascultând Ceasul aducerii aminte, alături de Rugină, într-o adolescență voit întârziată, în care încă ne credeam nemuritori.
    Visul lor s-a născut pur, a crescut și a cuprins zeci de mii de oameni. Iar ce este cel mai frumos pentru mine este că au rămas exact la fel și pe scenă și în afara ei și mă bucur tare că facem parte unii din viețile celorlalți. Știu că nu își doresc asta, dar noi am vrea ca la un moment dat să le putem mulțumi cum se cuvine.
    Iar despre ce a însemnat pentru noi Public, răspunsul este Timișoara, de departe. Există multe feluri de public. Există public sceptic – nu dăruiește nimic și nici nu primește prea mult. Te analizează și chiar dacă îi placi, nu se exteriorizează. Există public cald – nu strigă, nu aplaudă sau cântă în timpul pieselor, însă intră în visul tău și nu te mai lasă să cobori de pe scenă. Și există Măria Sa Publicul, acela căruia nu trebuie să-i explici nimic, nu trebuie să-l rogi să dea din palme sau să strige, ci în mod natural înțelege de ce ești tu pe scenă și cum ne putem bucura împreună de ceva unic, irepetabil. Acest Public te duce ca trupă unde nici tu nu știi că poți ajunge, așadar, încă o dată, DAOS club, plecăciune.
    Iar în momentul în care o mașină cedează și noi trebuie să ajungem în 3 ore la următoarea cântare, ai nevoie de un Om adevărat. Pentru noi, Omul a fost Liviu Stanciu, care ne-a dus și ne-a întors de la Craiova la Râmnicu Vâlcea, ne-a ajutat cu cazarea (mai mult decât decentă), cu echipamentul, cu tot ce îți reîntregește încrederea în umanitate 🙂 Încă o dată mulțumim!
    Așadar, dacă cineva ajunge până aici cu cititul îi mulțumesc și le mulțumesc tuturor celor care au cumpărat albumele, tricourile, celor care au aplaudat, au strigat, s-au bucurat alături de noi în 2016. Urmează un an bun, sănătoși să fim!

  • Interviu

    // andidumitrescu // interviuri No Responses

    Interviu cu Bucium