Note de turneu, 2016


Încurajat de prietenii din Bucium, o să aștern câteva gânduri, care sper că nu vor deranja pe nimeni, căci nu acesta este scopul lor, ci poate de a oferi o scurtă privire în universul nostru ca trupă, în ceea ce înseamnă un turneu în România pentru o trupă mică și de a oferi puținilor oameni interesați o privire în backstage și în ceea ce se întâmplă înainte și după concerte.
Highlights:
O lună.
Două mașini, 4000 de kilometri parcurși.
O bobină de inducție bușită.
Au ascultat Bucium 3000 de oameni (datorită prietenilor de la Bucovina).
Am ințeles pentru prima oară ce înseamnă un Public – Daos, Timișoara.
Ne-am cunoscut și împrietenit cu Untold Faith, din ciclul “meet your idols” 🙂
Am constatat că suntem tot mai mult un tot unitar și cântăm din ce în ce mai bine și personal am sentimentul că suntem “the next big thing”, dacă reușim în 2017 să lansăm Miorița, cele două clipuri propuse și cele două lyrics videos. (Sunt un mare optimist și visez cu ochii deschiși mai tot timpul)
Am cântat din nou pe aceeași scenă cu Bucovina, după șase ani ce par cât douăzeci.
Mai detaliat:
Un turneu în România întreprins de o trupă underground este un succes în momentul în care nu pierzi bani. Multe trupe prietene mai mari ca noi ne-au spus acest lucru. Nu știam până acum deoarece am refuzat mulți ani să cântăm fără onorariu și condiții controlate de noi. Am crezut întotdeauna că arta trebuie plătită și susținută și că festivalurile berii nu educă decât în sensul opus, iar trupele de deschidere nu trebuie să cânte niciodată gratis. Unii oameni încă trăiesc cu impresia că dacă te-au văzut de 2 ori la televizor și dacă ai avut câteva concerte mai mari, automat faci foarte mulți bani și sigur ai și un manager-guru, care rezolvă el toate problemele vieții tale de trupă, deci nu ai nevoie de banii lor, iar albumele tale se găsesc oricum pe torente sau se ascultă pe youtube gratis. Not.
Un turneu în România, pentru Bucium, a însemnat două mașini mici sau o dubă cu minim 7 locuri care să ne care sutele de kilograme de echipamente, mâncare în general proastă (o excepție Miki’s Pub din Craiova, cu cea mai bună pleskaviță din țară și nu numai), cazări în general dezastruoase, infecte, cu băi în care nu poți intra neîmbrăcat, ori pentru că trupele nu au pretenții, ori pentru că cei care le oferă cred că merge și așa, sau poate pentru că public nu există suficient.
De ce sute de kilograme de echipamente? O parte pentru că încă auzim și credem că e nevoie de aceste scule pentru a crea acea stare de o oră și jumătate-două pentru care sper că lumea ne va dori mai mult în anul care vine. Cealaltă parte pentru că am devenit paranoici. Din partea clubului există un tehnician care vorbește cu Kătală ( inginerul nostru de sunet) și împreună stabilesc ce echipament trebuie să aducem noi și ce aduce clubul. Dar nu se întâmplă întotdeauna așa. De exemplu monitoare de scenă. Avem nevoie de 4, clubul zice că are, dar de fapt două sunt stricate și auzim că ce, nu sunt suficiente? Toate trupele cântă pe două. Nu, nu sunt, pentru că ideea nu este să ne chinuim, venim niște sute de kilometri pentru a putea dărui ceva când cântăm, nu vreau să stau stresat că nu-mi aud vocea sau basul lui Robert. Așadar luăm multe lucruri preventiv.
Să luăm de exemplu un concert în Călărași. Este aproape de București, putem ajunge în maxim 2 ore. Mai punem o oră încărcatul sculelor. Ne strângem la sala de repetiții la 12, ajungem la ora 15 la club. Descărcăm și montăm totul până la 16.30. Facem probe de sunet până la 18.00. Ar trebui să avem timp suficient până la 21.00 să măncăm și să ne relaxăm. Real nu se întâmplă asta. Cei de la club nu vin până în 17, așadar terminăm probele la 20.00, cu public deja în sală. Mâncăm ceva – de exemplu pizza sau shaorma sau un sandwich, pentru că nu putem rupe o oră și jumătate pentru masă.
Am și eu un fix: urăsc să fac probe cu publicul în sală și se întâmplă din păcate aproape de fiecare dată.
Apoi am vrea să începem la ora anunțată, dar suntem prea old school și în România nu se încep concertele la ora anunțată, ci peste o oră-două. Terminăm la 12 concertul, ne tragem sufletul, încărcăm până la unu noaptea, ajungem la 2.30 la București, descărcăm echipamentul până la 3.30 dimineața și abia atunci putem ajunge acasă să ne prăbușim. Dacă publicul a fost alături de noi și ne-a dăruit un pic de suflet, este ok, suntem fericiți. Dacă organizatorul a uitat de concert și nu l-a promovat și într-o sală mare sunt numai 25 de oameni, oricât am încerca noi să cântăm ca pentru 200, nu ne iese.
Dar concertele nu sunt numai aproape de casă. Dacă mergem la Dorohoi sau la Apahida de exemplu, avem nevoie de cazare. Suntem 5 în trupă, Kătală șase, un om la merch/bilete șapte. Organizatorii, de obicei, oferă această cazare. Când întâlnești condiții decente deja este minunat. Dar am avut ploșnițe și am avut și 15 grade la cazare în miezul iernii. Pentru Cristi este nevoie de mai mult. Sub costumul compresiv există încă arsurile alea de 14 luni vechime, care au nevoie de multă igienă, alifii, odihnă, timp.
Am avut organizatori care ne-au confirmat concertul, iar apoi nu au mai răspuns la telefon, neavând decența de a ne spune că de fapt în data concertului nostru au adus o trupă mult mai cunoscută. Există numai dezavantaje să fii necunoscut 🙂)
Despre Untold Faith:
Untold faith este și trupa lui Ati și Gabi din Psycho Symphony.
În 1996, eram un puști de 16 ani care mergea cu gașca de prieteni să-și vadă trupa preferată – Psycho Symphony – într-o pădure de lângă Sighișoara la un festival ce s-a anulat din cauza ploii. Am cumpărat în schimb cd-ul cu toți banii pe care-i aveam și am luat și autografe. O trupă care a apărut cu mult înaintea erei sale, cu mult înaintea publicului său, iar istoria, în toate cazurile similare, nu îi ajută pe cei ca ei decât prea târziu. Mai ales într-o țară ca a noastră, în care geniile sunt mereu legate de drame materiale. Într-o lume civilizată, aveau deja 20 de ani de turnee și albume măcar în toată Europa, iar eu cu Buți ne uitam la ei din public. A fost o mare bucurie să-i revăd cântând și să-i cunosc, este incredibil cum nu au trecut anii peste ei și au aceeași lumină în ochi când cântă.
Despre Bucovina:
În 2008 ne-au invitat la Rock’n’Iași, în 2010 ne-au invitat la lansarea Duh. În 2008, când i-am cunoscut mai bine, a fost una din acele întâlniri pe care nu ai cum să le uiți vreodată. Genul de întâlnire în urma căreia rămân povești peste ani. Ne-au primit în inima lor, iar noi aveam să fim super fericiți că i-am cunoscut. În acele vremuri noi ne prezentam pe scenă ca fiind trupa Bucovina din Iași, pentru că îi apreciam foarte tare, iar acest lucru ducea la întâmplări de genul că la câteva zile după concertele noastre ei erau felicitați pentru concertul nostru sau Rugină semna în Carrefour un autograf pentru Bucovina 🙂). La nivel personal, anul 2010 pare acum 20 de ani. S-au întâmplat atât de multe drame și dezamăgiri și lucruri care îți schimbă temelia între timp, încât creierul meu se protejează uitând. Uit foarte mult în ultima vreme.
La fel ca și atunci, și în iarna aceasta ne-au ajutat, invitându-ne la concertele lor din Constanța, Timișoara și București. Este o mare bucurie că munca lor neîntreruptă de atâția ani este apreciată cu adevărat de către public și cred că reprezintă în acest moment un model, pentru că demonstrează că se poate fără compromisuri, se poate dăruind totul acestei vieți de artist călător. Prețul? Ca întotdeauna, viețile personale, care din fericire sunt împlinite de oamenii de lângă, cu răbdare, înțelepciune și multă dragoste. Nu ne-am văzut acești ani, iar revederea a venit la pachet cu toate gândurile nespuse, cu trăirile de atunci, cu umorul lor fabulos, cu felul lor direct, tranșant și sănătos de a fi, iar ascultându-i din backstage, uitându-mă la Mișu lovind tobele alea în felul lui unic, mă vedeam ascultând Ceasul aducerii aminte, alături de Rugină, într-o adolescență voit întârziată, în care încă ne credeam nemuritori.
Visul lor s-a născut pur, a crescut și a cuprins zeci de mii de oameni. Iar ce este cel mai frumos pentru mine este că au rămas exact la fel și pe scenă și în afara ei și mă bucur tare că facem parte unii din viețile celorlalți. Știu că nu își doresc asta, dar noi am vrea ca la un moment dat să le putem mulțumi cum se cuvine.
Iar despre ce a însemnat pentru noi Public, răspunsul este Timișoara, de departe. Există multe feluri de public. Există public sceptic – nu dăruiește nimic și nici nu primește prea mult. Te analizează și chiar dacă îi placi, nu se exteriorizează. Există public cald – nu strigă, nu aplaudă sau cântă în timpul pieselor, însă intră în visul tău și nu te mai lasă să cobori de pe scenă. Și există Măria Sa Publicul, acela căruia nu trebuie să-i explici nimic, nu trebuie să-l rogi să dea din palme sau să strige, ci în mod natural înțelege de ce ești tu pe scenă și cum ne putem bucura împreună de ceva unic, irepetabil. Acest Public te duce ca trupă unde nici tu nu știi că poți ajunge, așadar, încă o dată, DAOS club, plecăciune.
Iar în momentul în care o mașină cedează și noi trebuie să ajungem în 3 ore la următoarea cântare, ai nevoie de un Om adevărat. Pentru noi, Omul a fost Liviu Stanciu, care ne-a dus și ne-a întors de la Craiova la Râmnicu Vâlcea, ne-a ajutat cu cazarea (mai mult decât decentă), cu echipamentul, cu tot ce îți reîntregește încrederea în umanitate 🙂 Încă o dată mulțumim!
Așadar, dacă cineva ajunge până aici cu cititul îi mulțumesc și le mulțumesc tuturor celor care au cumpărat albumele, tricourile, celor care au aplaudat, au strigat, s-au bucurat alături de noi în 2016. Urmează un an bun, sănătoși să fim!

Leave a Reply